Două Academii au consemnat Ziua Unirii Principatelor Române

25.01.2024
Vizitatori unici: 1354

Un eveniment de semnificație istorică, dar și emoțională s-a desfășurat la 24 ianuarie 2024, în incinta Academiei de Științe a Moldovei: s-au împlinit 165 de ani de la Unirea Principatelor Române din 24 ianuarie 1859 – o etapă importantă în formarea statului naţional unitar român. Astfel, în fiecare an la 24 ianuarie consemnăm această dată istorică, cinstind și memoria artizanului unirii, Alexandru Ioan Cuza. Anume acesta în 1862 a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică și punând temelia unei perioade de avansare a României moderne. Acest gând a fost evidențiat în cuvântul de salut al acad. Ion Tighineanu, președintele AȘM, în cadrul ședinței comune a Academiei de Științe a Moldovei și a Academiei Române (online). Organizarea în comun a unor evenimente științifice, începând cu anul trecut,  devine o practică necesară și utilă pentru cercetătorii din ambele academii surori, dar și un schimb de experiență. Astfel, au fost identificate noi oportunități pentru a fortifica colaborarea științifică, inclusiv în domeniul istoriei românilor. Amintim și de recenta manifestare științifică, organizată pe 15 ianuarie curent – Ziua Culturii Naționale – eveniment de rezonanță în mediul științific, cultural, social și în mass-media.

„Unirea Principatelor Române a avut un traseu lung și anevoios până la data istorică de 24 ianuarie 1859, – a subliniat președintele AȘM. – A durat în timp și recunoașterea deplină a acestei uniri, pentru care au depus eforturi considerabile numeroși diplomați și politicieni. Unirea Principatelor a fost dezbătută încă din 1855 la masa negocierilor. A precedat Unirea din 1859 uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, realizată în anul 1848, dar și o serie de războaie ruso-turce și ruso-turco-austriece, după care au urmat Congresul de Pace de la Paris din 1856 și Convenția semnată de Marile Puteri în anul 1858, în cadrul Conferinței de la Paris. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza și realizarea Unirii se datorează consecvenței personalităților vizionare și forțelor politice din ambele Principate, precum și circumstanțelor prielnice create la acea vreme pe plan intern și extern.”

În continuare, acad. Ion Tighineanu a reflectat viziunile progresiste ale lui  Alexandru Ioan Cuza: a demarat reforma fiscală în anul 1861; secularizarea averilor mânăstirești în 1863; au fost adoptate Legea rurală din 1864 și reforma agrară; noua lege electorală, Codul civil şi Codul penal – inspirate de legislația franceză. A fost introdusă obligativitatea învățământului primar; înființate Universitatea din Iași în 1860 și a cea din București în 1864; organizată Armata Națională; aprobată noua Constituție în 1866, prin care s-a consfințit denumirea oficială a statului, România. Merită apreciere Decretul Domnesc de creare a Academiei Române, în aprilie 1866; unificarea Parlamentului și Guvernului în 1862. Aceștia sunt pașii reformatori îndrăzneți care au făcut ireversibil actul Unirii din 24 ianuarie 1859.

Acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, a specificat la inaugurarea acestui eveniment că ar fi bine să ne îndreptăm gândul spre domnul Unirii, fiindcă faptele sale au străbătut timpuri, principele devenind pentru mulți români un model, o  personalitate situată între antecesorii de marcă, ba unii chiar l-au numit părinte al patriei, în felul în care americanii numeau fondatorii lor de la finele secolului al XVIII-lea, în frunte cu George Washington.  

 ”Alexandru Ioan Cuza a fost, în primul rând, un unificator, pentru că a obținut în chip nesperat recunoașterea dublei sale alegeri și recunoașterea Unirii și a României de către marile puteri. Anul 1859 a fost numai un început. În al doilea rând, Cuza a fost și un organizator, pentru că a desăvârșit Unirea, creând toate instituțiile naționale unice, de la armată până la administrație. În al treilea rând, a fost un modernizator de stat, deoarece punând în practică majoritatea punctelor, cererilor Revoluției române de la 1848-1849, el a realizat marile reforme de la cea agrară până la cea școlară, și de la secularizarea averilor mănăstirești până la organizarea administrativ teritorială. Toate au însemnat modernizarea statului. A fost și un constructor la propriu, pentru că a ridicat edificii unice, de la drumuri bune până la poduri durabile. A fost și un mecenat și un ctitor de așezăminte culturale, precum primele două universități moderne românești, la Iași și la București, ca și primele burse de stat, date studioșilor eminenți, sau precum Casa de Economii și Consemnațiuni. A fost un protector al românilor din provinciile românești aflate sub stăpâniri străine”, – a remarcat președintele Academiei Române Ioan-Aurel Pop.

Moderatorul ședinței comune a două Academii, m.c. Ion Hadârcă, vicepreședinte al AȘM, membru de onoare al Academiei Române, s-a referit, la rândul său, la semnificația Zilei Unirii Principatelor Române, semnificație elucidată de diverse personalități științifice și literare. Conform programului de lucru, i-a oferit cuvântul în continuare m.c. al Academiei Române Ioan Bolovan, directorul Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române, pentru a prezenta prima prelegere cu genericul „Domnitorul Cuza și Unirea de la 1859 în viziunea istoricului Alexandru Lapedatu” – o temă mai puțin valorificată până în prezent și ascultată cu interes.

Dublul obiectiv al prelegerii academice, prezentate de m.c. al Academiei Române Ioan Bolovan, a fost relevanța majoră a domniei lui Alexandru Ioan Cuza I pentru unificarea națională și statală a României moderne, valoarea istorică a Unirii de la 24 ianuarie 1859, rolul excepțional al personalității Domnitorului, precum și al vizionarei sale echipe în frunte cu Mihail Kogălniceanu, fiind puse în valoare de către savantul-istoric Alexandru I. Lapedatu, atât prin studiile, monografiile, pledoariile sale, cât și prin propria contribuție la edificarea în continuare a statului român, a instituțiilor sale, a culturii, științei și istoriografiei naționale. Alexandru Lapedatu se înscrie firesc și organic în pleiada istoricilor noștri de anvergură Al. Xenopol, Nicolae Iorga, Dimitrie Onciul, Vasile Pârvan ș.a. Deși în ultima vreme s-ar părea că personalitatea lui Al. Lapedatu a intrat într-un con de umbră, nicidecum nu pot fi minimalizate meritele sale patriotice, istoriografice și social-politice. În repetate rânduri Al. Lapedatu a fost ales Ministru al Culturii, Cultelor și Artelor, președinte al Senatului României, președinte al Academiei Române, director general al Arhivelor statului român și co-fondator, împreună cu Ioan Lupaș, al Institutului Național de Istorie din Cluj, azi Institutul de Istorie „Gheorghe Barițiu” al Academiei Române. Din păcate, a avut un sfârșit tragic, fiind exterminat de regimul comunist în „închisoarea elitelor” de la Sighet (1950).

Membru corespondent al AȘM Gheorghe Cojocaru, directorul Institutului de Istorie al USM este autorul celei de a doua prelegeri prezentate cu tema „Marile Puteri și Mica Unire (context internațional și semnificație istorică)”. Încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, menționează savantul istoric, românii din Principate au pus problema recunoașterii statutului internațional al celor două țări. În acest scop, numeroase memorii, adrese și demersuri au fost expediate Sublimei Porți și Marilor Puteri europene, în care se solicita recunoașterea autonomiei interne și a integrității teritoriale, dreptul de a avea vamă proprie și chiar unități militare, retrocedarea cetăților pierdute de pe malul stâng al Dunării ș.a. În aceste solicitări se sublinia că nu se cerea ceva nou, ci doar restabilirea „vechilor drepturi” ale celor două țări, acordate lor de Poarta Otomană prin așa-numitele  „capitulații” până la epoca fanariotă.

În 1834 ia sfârșit ocupația rusă a Principatelor și se pune începutul domniilor regulamentare, care au deschis „era luptei parlamentare”, iar ecoul acesteia pătrunde dincolo de Carpați, în Transilvania, și în presa europeană, a relatat istoricul Gheorghe Cojocaru. – Se redeșteaptă „sentimentul național” românesc, se face auzită dorința de scuturare a suzeranității turce, ca și a protectoratului rusesc.  Dar, în circumstanțele conflictelor din Europa sau în legătură cu crizele Egiptului, poziția celor două Puteri, Anglia și Franța, față de Principate rămâne ambiguă.

Sunt interesante și următoarele detalii consemnate de raportor. La înscrierea problemei române în conștiința europeană și-au adus contribuția tinerii din Principate, care au plecat să facă studii la Paris, Berlin, Viena sau Geneva, asumându-și rolul de „promotori ai ideii dacice de realizare a colaborării politice între cele trei țări românești”. Între aceștia, I. Ghica, frații Golescu, frații Brătianu, A.G. Golescu, Cezar Bolliac, N. Crețulescu, din Țara Românească, Vasile Alecsandri, C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, C. Rolla, din Moldova, și alții care vor forma „întreaga pleiadă a pașoptiștilor”.  Încă la 1835 la Paris apărea o lucrare, atribuită lui Ion Ghica, în care se pleda pentru unirea celor două Principate în cadrul unui regat neatârnat, ca o barieră împotriva intereselor ruse. Ia naștere o mișcare națională în Principate, care recurge la metode legale și subversive.

Speranța în ajutorul tacit al Franței, dar și simpatia largă a opiniei publice internaționale pentru cauza unirii Principatelor, precum și ampla mișcare națională a românilor au încurajat fruntașii Partidei Naționale, determinându-i să adopte tactica politică a faptului împlinit. Dl Gheorghe Cojocaru ne amintește de Adunarea electivă de la Iași care l-a ales la 5 ianuarie 1859 pe Alexandru Ioan Cuza Domn al Moldovei, printre cei 48 de deputați fiind și trei reprezentanți ai județelor basarabene. La 24 ianuarie același an, Adunarea electivă de la București decidea unanim alegerea lui Cuza (cu 64 de voturi) ca Domn al Țării Românești. Unirea Principatelor Române prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a înscris o pagină de aur în Istoria națională, rămânând, totodată, și un fapt de istorie europeană și universală cu un impact anume asupra noii orientări în politica naționalităților din Europa.

În scenariul de sărbătoare s-a înscris organic și recitalul muzical. Balada lui Ciprian Porumbescu”, interpretată de tânărul violonist Mihai Mangâr, acompaniat la pian de Vera Stolearciuc, a cucerit inimile auditorilor. Cea de-a doua lucrare prezentată de la ecran cu un puternic spirit patriotic a fost un video cu înregistrarea Imnului lui Mihai Viteazu – versuri de Nicolae Dabija, muzica Eugen Doga.

 

Tatiana ROTARU

 

 

 

Categorie:

Înregistrări online