Academicianul Mihai CIMPOI – un viguros al spiritului, se apropie de frontiera octogenară

26.08.2022
Vizitatori unici: 821

O veste bună ne va deschide dimineața zilei de 3 septembrie, ziua în care ne vom continua ideile bune cu o invitație de a savura ceva spiritual și înălțător sau, cel puțin, așa ne-am dori să citim în cronicile cunoașterii despre un Om, o Personalitate care trăiește și respiră cu istoria și cultura locului. Academicianul Mihai Cimpoi, membru de onoare al Academiei Române, membru titular al Academiei Europene de Ştiinţe şi Arte, timp de două decenii preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova, preşedinte fondator al Centrului Academic Internaţional „Mihai Eminescu” din Chişinău, iniţiator al Congresului Mondial al Eminescologilor, preşedinte fondator al Asociaţiei Naţionale a Oamenilor de Creaţie din Moldova și lista poate continua este unul dintre cei mai importanţi critici şi istorici literari contemporani, redactor literar, eseist, eminescolog, filosof al culturii, iubit si apreciat în egală măsură în Republica Moldova și România, se apropie de frontiera octogenară.

Chiar dacă știm că și natura are căile ei, atingerea acestui privilegiat hotar este un merit exclusiv al său de a face înțelegeri cu Timpul, sfidându-l și provocându-l nu doar frumos, ci și mintal, și sensibil și chiar farmazonic, cum ar spune Daniel Corbu, dar este un câștig și o bucurie a noastră că acest spadasin al spiritului continuă să ne bucure cu prezența și forța sa uriașă de creație în demersul său dedicat literaturii și culturii, cu umorul său debordant, cu glumele sale ce dau viață și culoare neobișnuită oricărui eveniment, transformându-l într-o petrecere spirituală de înaltă clasă.  

Cu prilejul onorantului popas al vieții sale, aș dori să-i închin omagiatului zilei, acad. Mihai Cimpoi, acestui „uriaș blajin” un gând de bine, de sănătate și de recunoștință, deopotrivă. Adevărat se spune că în viață întâlnim multă lume și câțiva oameni. Unul dintre cei puțini este Omul Mihai Cimpoi, pe care am avut privilegiul să-l cunosc și eu. Chiar dacă la început pare a fi un pic ezitant, anunțând anumite doze aferente de nițel sarcasm, probabil, are motivele lui. Cine știe cum a suportat și el de-a lungul anilor trădarea unor apropiați sau a falșilor prieteni… (căci, dacă cineva încă nu știe, anume prietenii și apropiații te trădează, nu dușmanii). Ulterior, descoperi Omul care te ridică, care te ajută să-ți croiești un drum, omul care zidește, construiește și deși are verbul mereu la el, răspunde, de obicei, cu fapte. Așa cum ne-am obișnuit să credem că omul se cunoaște la drum și la nevoie, având fiecare o poveste a sa, exemplară pentru susținerea ideii, este și povestea mea, căci și eu l-am cunoscut la un drum. La un drum de debut al meu în aventura scrierii unei lucrări despre Academia de Științe a Moldovei, recent apărută. Nu are cine să-l lipsească pe acest fin observator al lucrurilor de meritul lui în susținerea multor începători în poezie, proză, publicistică, critică literară, cărora le-a fost chiar „naș de botez”, cum adesea afirmă chiar el, Mihai Cimpoi, cel care prin strălucirea sa nu are frică să mai adune și alte mici cristale.

Prezența academicianului Mihai Cimpoi, despre care un scriitor a spus că este „cel mai mare cărturar care trăiește azi la Chișinău”, nu răspândește nepăsare, cum fac mulți, dimpotrivă, fiind un juvaier al cuvântului și expresiei, care și-a anunțat decenii în urmă înclinația spre literatură și cultură, transmite un cumul de emoții, livrând un discurs structurat, convingător, deși pe chipul lui nu s-ar citi că ar vrea să rămână la masa marilor decizii. Păstrează reperele diplomației prin firea-i domoală și înțeleaptă, dar și surâsul simpatic și ademenitor, lucrul ce-i conferă un magnetism aparte, iar dacă simți nevoia de o sărbătoare, poți veni la evenimentele la care este protagonist sau la care participă cu vreo luare de cuvânt. Te încarci cu o doză de energie pe mai mult timp, crești intelectual și te înalți spiritual, și asta pentru că și privirea, și vorba și chiar tăcerea lui înseamnă ceva sau chiar foarte mult, punând la încercare multe minți.

În total respect față de adevăr, ar trebui să spunem că prin impresionanta sa operă de creație, demersul său de istoric și critic literar, tenacitatea scrierii continue cu care ne fascinează constant, fie e vorba de studiile sale, fie de articole profunde despre personalitățile de notorietate, publicate în fiecare număr al hebdomadarului național de cultură „Literatura și Arta”, fie referințe la lucrările altor autori, fie prefețe la monografii etc., academicianul Mihai Cimpoi lasă, de fapt, o moștenire de patrimoniu pentru generații. Este autor a 60 de studii și eseuri monografice, a peste 3 000 de studii și articole apărute în publicațiile literare din spațiul românesc și de peste hotare, dar și a peste 200 de studii de prezentare a literaturii române apărute în toată lumea. Prin tot ce a creat Mihai Cimpoi, acest diriguitor de limbă, a contribuit substanțial la reafirmarea și promovarea literaturii române din Basarabia, devenind un adevărat reper al culturii românești, iar pasiunea cu care a cercetat și interpretat opera lui Eminescu îl situează în rândul celor mai renumiți eminescologi români.

Pe lângă multitudinea de lucrări de anvergură scrise de academicianul Mihai Cimpoi, memorabile rămân „Mihai Eminescu. Dicționar Enciclopedic”, o lucrare monumentală de unicat, dar și fundamentala operă „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia” (în mai multe ediții). Dar despre aceasta vor scrie criticii, nume valoroase ale breslei, confrați condeieri care îl cunosc, dacă nu de la de la începuturi, atunci mai din interior, cum ar veni, și care își pot aroga dreptul de a emite raționamentele de rigoare.

Voi aminti despre o idee absolut deosebită a academicianului Mihai Cimpoi, de a iniția și organiza, în premieră, în anul 2012, la Chișinău, primul Congresul Mondial al Eminescologilor, reuniune, găzduită de Academia de Științe a Moldovei, la care au participat specialiști eminescologi, traducători, editori ai operei lui Eminescu din peste 10 de țări. Congresul s-a transformat într-o tradiție, ajungând la cea de-a XI-a aniversare, iar prin aceste întruniri academicianul Mihai Cimpoi n-a făcut decât să-l descopere pe Eminescu lumii întregi, astăzi fiind considerat de unii critici „cel mai profund eminescolog din România ultimei jumătăţi de secol”. Colegii de breaslă și prietenii lui de peste Prut mai spun că „cel mai mare critic literar român de azi este Mihai Cimpoi”, iar ca om Mihai Cimpoi „este un farmazon moldav” și asta, probabil, pentru că, așa cum afirmă ei, „e născut sub semnul poveştii, iar ursitoarele l-au împroprietărit cu un umor debordant, cu o plăcere şi o ştiinţă a calamburului care-i conferă magnetism şi fast spiritual ocrotitor”.

 

Astăzi, când omagiatul intră în plutonul octogenarilor, îl vedem ca pe un rapsod care cântă viața ca o perpetuă sărbătoare. Intelectual rafinat, de o eleganță solemnă, distins în atitudine și expresie, cu o cultură literară vastă, neobosit la scris, cald, senin, calm, cu ochi blânzi, deși un pic vicleni, ne dă mereu o lecție de vigurozitate a spiritului. Schițează mereu un zâmbet amical, semn că îi mulțumește Timpului pentru că i-a permis până acum să-și țese propriul drum, dar și să meargă pe cărarea propriei povești, făcută din cuvinte, din expresii, din cărți, ca zonă a maximei sale libertăți, dar și din oameni aleși, pe care și i-a luat drept condrumeți. Da, aleși, pentru că așa cum bine a observat regretatul Adrian Păunescu „Nu toți cei care sapă în jurul tău vor neapărat să-ți dăruiască o fântână cu apă proaspătă”.

 

Subscriu cu drag și convingere că acest, tot mai viguros al creativității, acad. Mihai Cimpoi, va sorbi mulți ani înainte din nesecata sa determinare de a crea, izvorâtă din pasiunea pentru cunoaștere exemplară, ceea ce ne va înnobila și intențiile noastre spre desăvârșire. 

Îi dorim, astăzi și întotdeauna, distinsului om de cultură, marelui intelectual Mihai Cimpoi sănătate și curaj pentru a sfida Timpul în continuare, dar și liniștea unei dimineți de septembrie pentru a mai scrie pagini alese în Cartea lui Cronos.

 

La onorabila frontieră octogenară, omul de cultura rasat Mihai Cimpoi, acest „spirit vulcanic”, cum ar spune acad. Valeriu Matei sau „clasicul de lângă noi”, cum l-ar caracteriza acad. Gheorghe Păun, este așteptat de mai mulți prieteni, confrați ai scrisului care și-au dorit să-i aducă un pios omagiu. Recunoaștem că s-a dat o adevărată bătălie intelectuală între ei în a-și îmbrăca evocările și considerațiile, alcătuite din amintiri și reverii, în cele mai frumoase veșminte de sărbătoare, or, aniversarul este însuși o perpetuă sărbătoare, lucrând neobosit la înfrumusețarea noastră spirituală.

Privilegiată să inițiez și să particip, din postura în care mă aflu, la curgerea acestor clipe memorabile împărtășite cu pioșenie de galeria de personalități, pe care vă propun să le urmăriți în continuare.

 

A consemnat:

Eugenia TOFAN,

Serviciul de Presă al AȘM,

cercetător științific

 

 

 

 

Academician Ion TIGHINEANU,

președintele Academiei de Științe a Moldovei 

 

Academicianul Mihai Cimpoi s-a impus ca o personalitate notorie a culturii românești, având un veritabil „Destin întru cultură”, cum s-a subliniat în volumul omagial apărut acum un deceniu. Este un expert recunoscut în domeniul criticii și istoriei literare, al filosofiei culturii, folclorului românesc, activitatea sa fiind axată în special pe cercetarea vastei opere eminesciene. Adesea îl auzim, în frecventele discuții și discursuri, făcând referință la memorabilul vers al lui Grigore Vieru  „Eminescu să ne judece”, îndemnând generație după generație să treacă cele făcute, gândite, realizate, în primul rând, prin prisma gândirii filosofice eminesciene. Academicianul Mihai Cimpoi, fiind „Omul eminescian” cu spirit enciclopedic, ne învață să citim și să recitim, cu creionul în mână, cu cartea tradițională, pe suport de hârtie, mirosind a tipografie… Ne readuce la esența ființei și ne descifrează, rând pe rând, simbolurile existențiale eminesciene, îndemnând la lectură, „la carte”... Grație căutărilor acad. Mihai Cimpoi, am putut studia și înțelege literatura română din Basarabia, el cunoscând procesul literar contemporan basarabean din interior, integrând-o în literatura română și cea universală.

Acad. Mihai Cimpoi este o personalitate multidimensională, un adevărat „proiect academic”, întrucât nu am putut identifica domenii unde nu s-ar regăsi părerile sale: cultură, critică literară, politică, activitate didactică, activitate redacțională în cadrul revistelor științifice și de popularizare a științei etc., rămânând fidel principiilor estetice și căutând „drumul său spre centru”.

Acum, pășind cu capul sus în tagma octogenarilor, cunoscutul eminescolog și critic literar, filosoful și lucrătorul asiduu pe câmpurile literaturii și culturii române, academicianul Mihai Cimpoi, se poate învrednici de cel mai înalt titlu, pe lângă multiplele distincții de stat și academice, de titlul de Ambasador al culturii și simbol al rezistenței prin cultură.

La Mulți Ani cu sănătate, stimate Domnule Academician Mihai Cimpoi!

 

 

Academician Andrei EȘANU

Figura titanică a omului de știință și cultură Mihai Cimpoi s-a ridicat treptat de la umila situație de fiu de țăran, până la intelectualul de mare anvergură de astăzi, când împlinește  80 de ani de la naștere. De-a lungul anilor, confruntându-se cu mari dificultăți și piedici din partea regimului totalitar, a reușit să se mențină în primele rânduri ale Uniunii Scriitorilor și ale savanților de la AȘM. Mereu între cărți, scriitori și oameni de cultură s-a manifestat prin lucrările sale de rarisimă ținută intelectuală și științifică dintre care se impun în primul rând cele dedicate creației marelui poet român Mihai Eminescu.

Mihai Cimpoi, căruia îi sunt caracteristice modestia și hărnicia, nu a râvnit la înalte ranguri științifice, încât atunci, când în 1992 a fost ales membru titular al Academiei de Științe a Moldovei nu deținea nici un titlu științific, dar era cunoscut și apreciat în mediul intelectual și academic ca personalitate de prim rang al societății noastre, care avea o mare contribuție ca scriitor, critic literar și militant de seamă al mișcării de eliberare națională. Țin minte adunarea în cauză a Academiei, când forțele cele mai reacționare s-au opus din toate puterile alegerii Domniei Sale în Academie. Un rol important în promovarea și susținerea candidaturii sale l-a avut academicianul Haralambie Corbu, care prin discursuri bine argumentate a făcut ca balanța de forțe să se încline de partea forțelor susținătoare a pretendentului la titlu. Din anul 1992 până în prezent, academicianul Mihai Cimpoi a îndreptățit întru totul așteptările tuturor, venind an de an cu numeroase monografii, ediții de lucrări de sinteză, dicționare și studii de înaltă ținută intelectuală și academică.

Ajuns la ceas aniversar, Mihai Cimpoi vine în fața judecății marelui public cu o zestre de  anvergură, zestre prin care este cunoscut în întregul spațiu românesc și universal, ca figură remarcabilă a întregului proces cultural-spiritual din această parte a lumii românești din a doua jumătate a sec. al XX și primele decenii ale sec. XXI-lea.

 

Academician Gheorghe PĂUN, redactor-șef al Revistei „Curtea de la Argeș”

 

Clasicul de lângă noi

În revista Curtea de la Argeş (tipărită, dar şi disponibilă la www.curteadelaarges.ro) există o rubrică intitulată „Seniori ai culturii”. Într-o descriere-motivare a ei, spuneam că un titlu alternativ avut în gând a fost „Clasicii de lângă noi”, dar mi s-a părut puţin prea pretenţios, chiar dacă intenţia rubricii aceasta este, de a face cunoscute şi a omagia personalităţi „care vor da mâine chip statuilor”, seniorii – la propriu şi la figurat – contemporani nouă, pe care, de prea multe ori, din grabă sau nepricepere, din cauza vremurilor zgomotoase şi nivelatoare, nu-i percepem ca atare, irosind prilejul de a împrumuta de la ei înţelepciune, direct sau prin lectură.

Multe exemple-prototip am în minte, academicianul Mihai Cimpoi este unul dintre acestea. Un raft întreg de bibliotecă „îi poartă numele” (pe copertele cărţilor), dar de-ar fi fost numai monumentalele O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia şi Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic şi tot ar fi meritat să ajungă nume de bibliotecă…De altfel, el este „consacrat” ca senior al culturii în Curtea de la Argeş încă din octombrie 2012; „O figură emblematică a culturii româneşti” îl numeşte Valeriu Matei, alt mare chişinăuan, în titlul prezentării sale.

Un personaj incomod este, de fapt, seniorul Mihai Cimpoi – am mai spus asta, cândva, şi despre profesorul Solomon Marcus, iar multe caracteristici se repetă: a ridicat solicitant de sus ştacheta performanţelor profesionale; o putere de muncă ieşită din comun, o productivitate pe potrivă şi, mai semnificativ, solid-reliable (folosesc barbarismul englezesc pentru că mi se pare mai liber de interpretări) în tot ce face; multi-pluri-inter-trans-disciplinar; nedezminţită deschidere „panromânească”, de la subiectele profesionale care l-au preocupat şi-l preocupă până la participarea la simpozioane, lansări de carte, conferinţe, jurii, comisii, comitete editoriale, prezent de ambele părţi ale Prutului cu egală eficienţă şi vizibilitate (firesc, de mulţi ani este şi membru de onoare al Academiei Române); alături de opera impresionantă, o activitate impresionantă (cele două se cheamă-ajută una pe cealaltă, dar nu sunt totdeauna într-un bun echilibru în cultura română), iar exemplificarea ar ocupa multe rânduri – activitatea didactică, cu sublinierea conducerii de doctorate, cu discipoli din Basarabia şi din Ţară, editarea de reviste, organizarea de conferinţe, înfiinţarea de institute, mai ales de eminescologie. Se adaugă implicarea în lupta pentru limba română, pentru românism, pentru reunire, pentru normalitate, „detalii” nefiresc de importante (din cauza „poluării” geo-politice) în mult pătimita Basarabie. Multe dintre aceste realizări au statut de unicat, aşa cum aş considera şi constanţa aplecării sale către… epigramă, mai general, spre umor. Nu ştiu dacă chiar crede că lumea se poate mântui prin râs, aşa cum sugerează titlul uneia dintre cărţile sale, în pregătire, despre Creangă (depinde şi de înţelesul termenului mântuire…), dar ştiu că sub bonomia seniorială a „răzeşului” (acad. Eugen Simion) este disimulat un umor de clasă, exprimat adesea în scris sau în vorbă. Fac toate acestea o combinaţie care nu este accesibilă oricui, de-asta spun că „modelul este incomod”.

„Incomoda”-ne-ar, în sănătate şi pace, mulţi ani şi de acum înainte!

 

 

Membru corespondent Ion HADÂRCĂ,

poet, eseist, traducător, publicist, politician

 

Hyperionicul Mihai Cimpoi

E de reținut în estetica cimpo(i)etică „plânsul Demiurgosului”, ca o metaforă conceptuală, imagine-cheie, care va evolua treptat într-un întreg sistem de gândire critică a redutabilului eminescolog, paradigma narcisiacă oferindu-i gânditorului, în epoca romantic-formativă, despre care am vorbit în alt context, o primă impulsionare, din treapta minoră, telurică, înspre tot mai amețitoarele oglinzi inițiatice, prin care eul eminescian (și numai?) parcurge traseul înălțării către celălalt eu – Hyperion – și, după deschiderea vizionară către magia stelară și către Centrul (!) ei demiurgic, se alege cu o singură, ultimă dorință: „Pe mine mie redă-mă!”. Eseul Narcis și Hyperion (1979,1986) a fost preluat apoi, în grafie latină, de Editura ieșeană Junimea, deci „redat sieși” în prestigioasa colecție Eminesciana (1994), vizibil redactat și modificat. Personal înclin să cred că ediția din 1986 rămâne a fi cea mai temeinică și mai completă. Astfel, înaintând dialogal Spre un nou Eminescu (1993), s-a produs Căderea în sus a Luceafărului (1993). Bineînțeles, dacă și cărțile, aceste veritabile metafore existențiale, pot oferi analogii ontologice, atunci ele îi marchează gradual ascendența eonică spre înaltele sfere eleatice, de unde cu adevărat transpare Plânsul Demiurgului (1999, Junimea, Iași).

E de remarcat că frecvența și amplificarea problematizată a simbolului devine la Mihai Cimpoi unul din procedeele productive ce se justifică prin demersul hermeneutic constant (mitul hyperionic, exilul, arhetipul, cumpăna, centrul, plânsul demiurgic etc.). De exemplu, capitolul Centrul de dinafara Cercului cuprins în „poemul critic” Lucian Blaga – paradisiacul, lucifericul, mioriticul (1997, Dacia, Cluj-Napoca), vom vedea pe parcurs cum îi furnizează criticului o imagine autonomă globală, în măsură să-i definească orizonturile propriei sale biografii spirituale ca și ale unei întregi etnii, aflate pe drumul „ec-static” al regăsirii de sine. Reproduc aici citatul din Lucian Blaga, atât de prodigios interpretat de Mihai Cimpoi: „Extatic nu înseamnă aici decât ec-static, stare în afară de sine, evadarea centrului în afară de cerc” (!). Din întreaga sa demonstrație eseistică se desprinde efortul temerar al criticului de a redimensiona expresia teoretică și actul critic ca atare, Mihai Cimpoi intuind înaintea altora necesitatea reînnoirii estetice sau a de-plasării gândirii critice de pe terenul frecventat al rigorii carteziene spre interiorul imprevizibil al procesului creativ prin excelență po(i)etic. În același timp, el oferă șansa simbiozei postmoderniste, unde textul se produce și se redefinește pe sine ca totalitate și ca subiect de noi interpretări, nelimitate.

Culegerea de medalioane literare Sfinte firi vizionare (1995) însumează 27 de microportrete ale clasicilor literaturii române, studiați conform programelor școlare curente. Medalioanele sunt concise, originale, dense și clare, vădind în același timp și o amplă strategie didactică, reflectată ulterior în manualul liceal pentru clasa XII-a Literatura română (2002), scris în colaborare cu profesorul-metodist Sofia Bolduratu (...).

Dicționarul enciclopedic Eminescu acest „coronat opus” monumental este o vastă și unica operă de explorare și integrare panoramică a universului eminescian, vizând atât opera și personalitatea lui Mihai Eminescu, precum și coordonatele receptării naționale și universale ale poetului. Beneficiind de Prefața academicianului Eugen Simion și Argumentul alcătuitorului, academicianului Mihai Cimpoi, Dicționarul este structurat sintetic în zece compartimente revelatoare (...)

Precum vădește structura Dicționarului, el oferă spiritului eminescian un armonios ansamblu panoramic, care, subliniază Mihai Cimpoi, „Ne determină să-l urmărim nu atât într-un curs biografic, cât într-o idee Eminescu care retopește totul – viață particulară, operă, doctrină filosofică – în „personalitatea ideii”...

 

Profesor Theodor CODREANU,

critic și istoric literar, prozator, eminescolog, România  

 

O prietenie de șapte lustri

Între 1976-1980 lucram intens la documentarea și redactarea primei mele cărți despre Eminescu – Dialectica stilului, apărută abia în 1984, la Editura Cartea Românească, în colecția „Eseuri”, după lungi tatonări conjuncturale la Editura Junimea din Iași, unde aș fi vrut să apară în prestigioasa colecție „Eminesciana”. N-a fost să fie nu numai din pricina cenzurii (piedică fiind mai ales referințele la Ion Negoițescu), ci și pricina unor adversități măcinătoare între coordonatorul colecției, Mihai Drăgan, și un alt universitar ieșean, I. Constantinescu, cel care îmi apreciase fragmentele apărute până atunci în presă. Ajuns la Cartea Românească, am avut norocul inimoasei Georgeta Dimisianu, redactorul de carte, dar, mai ales, din partea lui George Bălăiță, care și-a făcut timp să citească opul și să-i dea cale liberă către tipar.

Un mic amănunt, aparent fără importanță, se strecurase în eseul meu: îmi atrăsese atenția un articol din revista clujeană „Steaua”, semnat de un cvasinecunoscut criticii literare din Țară, Mihai Cimpoi, care mă impresionase cu o ispititoare paralelă între Sărmanul Dionis și personajul Melchiade din celebrul roman al lui Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate. În cronica din 1985, din revista „Flacăra”, am primit „urecheala” magistrului Al. Piru, din cauză că am dat atenție unui necunoscut, care mai și „fantaza” comparatistic între Eminescu și Márquez, fapt neingurgitabil eminescologiei tradiționale, care nu voia să iasă încă din paradigma „romanticului întârziat”. La drept vorbind, nici eu nu știam cine este Mihai Cimpoi (bănuiam că este vreun tânăr debutant din Țară) și, desigur, nici cunoscutul istoric și critic literar bucureștean nu știa, consecință a sârmei ghimpate de pe Prut. Abia numele lui Grigore Vieru răzbătuse, în 1978, cu Steaua de vineri, la Editura Junimea din Iași, apoi cu Rădăcina de foc, dar și Ion Druță cu nuvela Toiagul păstoriei și cu romanul Clopotnița. Druță fusese jucat, cu o piesă, și la Paris, informație pe care o dețineam de la Adrian Marino, cu care mă aflam în corespondență.

În Confesiuni violente (1994), Nicolae Breban vorbește de două feluri de întâlniri: ratate și benefice, sporitoare. Întâlnirea mea cu Mihai Cimpoi face parte din categoria a doua, mai întâi, printr-un articol, apoi față către față, mai repede decât mă puteam aștepta. Mai târziu am constatat că articolul din „Steaua” se lega de prima ediție, din 1979, a cărții sale Narcis și Hyperion, iar întâlnirea, față către față, a grăbit-o cea de a doua ediție, din 1986. Aici, întâmplarea (dar dacă nimic nu e întâmplător?!) a avut un rol primordial, relaționată însă de faptul că amândoi eram trăitori în marginea de răsărit a Țării, de o parte și de alta a Prutului. Asta a făcut ca, în anii perestroikăi, să se deschidă accesul peste Prut și așa a ajuns într-un sat de pe celălalt mal al Prutului, un prieten al meu, directorul Casei de Cultură din Huși, Emilian Pascal, cu ocazia unor schimburi de spectacole folclorice. Acolo, a întâlnit o profesoară de „limbă moldovenească”. Aceasta i-a făcut cadou o carte despre Eminescu, semnată de Mihai Cimpoi. Era ediția a doua, proaspăt apărută, a cărții Narcis și Hyperion. Ajuns acasă, știindu-mi preocupările de eminescologie, directorul Casei de Cultură a avut ca primă grijă, să-mi dăruiască, la rându-i, cartea lui Mihai Cimpoi, atrăgându-mi atenția că era scrisă cu alfabet rusesc. Nici o problemă, căci anii de școală împănați cu limba rusă, măcar la asta se dovedeau a fi de folos.

Am citit-o imediat și așa s-a născut un amplu eseu, Un eminescolog modern, pe care l-am expediat lui Mihai Ungheanu la revista „Luceafărul” (nr. 36 din 18 iulie 1987),  unde a apărut pe o întreagă ultimă pagină, la rubrica „Mapamond”, găselniță politică tot a cenzurii, care a întârziat cu un an tipărirea. Deja publicasem, până atunci, în revistele din Țară, eseuri despre Ion Druță și Grigore Vieru. Acesta despre Mihai Cimpoi însă a avut un ecou imediat, atrăgând atenția câtorva eminescologi care-mi cunoșteau cartea din 1984, între care Edgar Papu și George Munteanu, despre care aveam să aflu că era basarabean, născut în satul Bravicea.

Era în vara lui 1987, când m-am trezit cu un telefon de la Edgar Papu, cu care mă aflam în corespondență. Îmi aduse vestea că la Hotelul „București” se află cazat nimeni altul decât Mihai Cimpoi și că mă așteaptă să-i fac o vizită. M-am înarmat cu două sticle de Busuioacă de Bohotin (în variantă autentică, grație inginerului oenolog Avram D. Tudosie, de la Liceul Agroindustrial din Huși) și cu un exemplar din Eminescu – Dialectica stilului, și a doua zi, de dimineață, eram la Hotelul „București” din capitală. O zi sărbătorească, pecetluind o prietenie de peste 35 de ani, dacă ne raportăm și la „întâlnirea” din revista „Steaua”, cu consecințe benefice asupra cristalizării unei pârtii moderne în eminescologie, deschisă încă de Ion Negoițescu, Edgar Papu, George Munteanu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, cărora li s-au raliat Svetlana Paleologu-Matta, Constantin Amăriuței, Ioana Em. Petrescu, sociologul Ilie Bădescu, apoi Nicolae Georgescu, Tudor Nedelcea, Ion Filipciuc, Pompiliu Crăciunescu ș.a., mai ales după 1989

Prietenia noastră a dat roade temeinice nu numai prin afinitățile ontoestetice care ne-au nutrit cercetările eminescologice, ci și prin întreținerea unui, climat cultural pe ambele maluri ale Prutului, legăturile spirituale dintre Huși și Chișinău dobândind o statornică consistență între renașterea națională din Basarabia, reprezentată de Uniunea Scriitorilor, condusă ani mulți de Mihai Cimpoi, Hușul devenind, pe de altă parte, principala trecere a drumului către Țară, cum sună și frumosul poem pe care mi l-a dedicat Grigore Vieru, intitulat chiar Drumul (Lui Theodor Codreanu).      

Pe acest pod spre Huși și spre Țară au trecut și s-au oprit în străvechea urbe, binecuvântată de Ștefan cel Mare prin catedrala episcopală ctitorită în 1495, scriitorii, artiștii, editorii, istoricii și oamenii politici - Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Doina și Ion Aldea Teodorovici, Iulian Filip, Vlad Pohilă și mulți alții. Toți aceștia au poposit și în casa Theodor Codreanu, cu prilejul unor evenimente culturale. Soția, scriitoarea Lina Codreanu, a avut ideea unor consemnări fugare ale musafirilor într-o „Cronică de Salon”, ajunsă la trei volume. Un document grăitor pentru istorie și pentru istoria culturală.

Între toate personalitățile basarabene care au onorat viața culturală hușeană cu participarea lor în varii împrejurări, autoritățile locale au fost receptive la propunerea ca Mihai Cimpoi să fie declarat Cetățean de Onoare al Municipiului Huși.  Evenimentul s-a concretizat cu ocazia celei de a 30-a ediții a „Toamnei Culturale Hușene”, la 17 octombrie 1997. În program, a fost și lansarea cărții mele Dubla sacrificare a lui Eminescu, iar, în partea finală, i s-a conferit lui Mihai Cimpoi titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Huşi. A fost primul titlu de acest fel, în România, acordat lui Mihai Cimpoi, exact cu un sfert de veac în urmă. Așadar, o dublă aniversare: 80 și 25!

La mulți ani, dragă prietene!

 

Academician Valeriu MATEI

 

Împlinirea a 80 de ani de la nașterea eminentului eminescolog și critic literar Mihai Cimpoi e un prilej de bucurie pentru un destin exemplar, nobil prin realizări culturale și spirituale deosebite, și, totodată un motiv în plus să ne amintim încă o dată vitregiile istoriei și grelele încercări prin care a trecut neamul românesc din Basarabia. Fiindcă Mihai Cimpoi, o figură emblematică a culturii româneşti, s-a realizat ca scriitor și filozof al culturii în condiții istorice dramatice, ostile românismului și românității.  Opera sa, concretizată în peste 70 de volume de studii și eseuri monografice și peste 3000 de articole găzduite de publicațiile literare din spaţiul românesc şi de peste hotare, dar şi a peste 200 de studii de prezentare a literaturii române apărute în Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Turcia, Grecia, Rusia, Letonia, Lituania, Ucraina ş.a., e reprezentativă pentru literatura română contemporană, fiind o dovadă a rezistenței spiritualității românești în Basarabia în condițiile ocupației sovietice.

Spirit vulcanic şi, totodată, stăpânit de dreapta cumpănă, preocupat vreme de peste saizeci de ani de revenirea la valorile autentice românești și europene, de trecerea de la o mentalitate literară la alta, academicianul Mihai Cimpoi, prin felul său de a fi în literatură, prin spiritul său viu, generator de idei şi capabil să soluţioneze cele mai dificile probleme, rămâne a fi nu doar un Om al cetăţii, ci şi un termen de referinţă atunci când se vorbeşte de trăinicia neamului românesc. El face parte, deopotrivă, din toate generaţiile actuale de scriitori români şi e aidoma unui far pentru „sutele de catarge” ce se avântă pe mările neliniştite ale Logosului.

La mulți ani!

 

 

Iulian FILIP, doctor în filologie, poet, scriitor, dramaturg, folclorist

 

Mergătorul de acasă spre lume

Mă consider un privilegiat – să mi se fi întâmplat o condrumeție cu plinul, pe durata a jumătate de secol, cu Mihai Cimpoi. În 1971, alături de Liviu Damian, Grigore Vieru, Gheorghe Chira, Ion Gheorghiță, criticul literar din Larga Bricenilor aprecia manuscrisul meu de versuri Ispita oglinzii, evidențiindu-i motive, categorii și principii, pe care, ulterior, le remarca și în cărțile noi – continuitate... Autorul recenzat, comentat, vorbit de Mihai Cimpoi are perceperea radiografierii exegetului pe pielea proprie, iar radiografiile domniei sale mi-au fost de reper și de siguranță în mai toate răscrucile, unde și îndoielile te pasc...

În altă ipostază, în cei șaisprezece ani de aflare a mea în scaunul de șef al Departamentului Cultură al primăriei mă aflam în situația conlucrării cu președintele Uniunii Scriitorilor din Moldova Mihai Cimpoi, iar în dimensiunea aceasta i-am remarcat valențele manageriale și elementara, omeneasca, neostenita  grijă pentru scriitorii mai în vârstă, pentru scriitorii bolnavi, pentru care nu se sinchisea să o îndesească la primărie, îndeosebi în preajma marilor sărbători creștine, naționale. Conlucrarea USM cu Ministerul Culturii și primăria capitalei în revederea formulei Aleii Clasicilor mi-a părut de paradigmă pentru cultura poligonului basarabean, iar anii respectivi îi calific anii romantismului administrativ: anticamerele șefilor de toate nivelele nu erau atât de agresive, iar  înscăunații păreau toți de-o vrere ­­– să facem!...

În acest context al conlucrării triunghiulare a apărut și ideea Centrului Academic EMINESCU, care însemna o punte activată și către Academie... După ce am scris cerere de plecare de la primăria capitalei, președintele USM Mihai Cimpoi m-a invitat să conduc Departamentul Căile Cărții din structura administrativă scriitoricească – ca să încercăm să reanimăm practicile întâlnirilor cu cititorii, coordonate în anii trecuți de  biroul de propagandă a literaturii, dar și de către Asociația Prietenii Cărții... În acei ani s-a înfiripat și relația echipei de scriitori basarabeni cu scriitorii  din vechea capitală voievodală Târgoviște, ambele echipe având de lider câte un... Mihai – Mihai Cimpoi și Mihai Stan. De două decenii deja durează această relație de paradigmă, soldată cu  proiecte culturale concrete, între care cărțile academicianului corespund anilor acestei conlucrări.

În diferiți ani i-am dedicat lui Mihai Cimpoi câteva poezii, între care cea cu diferența între cimpoiul culturii muzicale românești și cea a cimpoiului scoțian, Mihai Cimpoi în teatrul lumii, îmi e utilă pentru a încerca o  explicație  a țesăturii în mai multe ițe în șantierul/laboratorul academicianului: „Să-i cuprind lucrarea nu mi-i/încercarea cea dintâi: /un Cimpoi în teatrul lumii /despletește simfonii.//Despletește, deslușește /țesătura și urzeala,/traducând sărbătorește/câte-o fi-nsemnând beteala –//firul auriu pe fruntea /frumuseții în cunună,/muzicile când trec puntea/în nuntiri ce ne-mpreună.//Un Cimpoi în plină scenă /toarce firul melodiei,/deslușind o cantilenă/în nucleul simfoniei...//Tobele...  mai în surdină.../Mai în plin viorile.../Un suspin – o  piculină.../Harpele – rumorile...//Despletiri... Cetiri... Motive.../Cumpănirea plinului.../Alpinism pe portative – /scările sublimului”.

Gheorghe Duca, Mihai Cimpoi, Vasile Bahnaru, Valeriu Matei au insistat să revin la Academie (după 25 de ani de... vacanță?) – să duc la capăt ceea ce împlinisem cu un sfert de veac în urmă – teza. M-au convins... Dar... unde să găsești cunoscătorul în ale teatrului în general și în ale teatrului folcloric în special?... Pe dimensiunea teatrală filosoful culturii Mihai Cimpoi a trecut toate treptele inițiatice, prima fiindu-i chiar în casa părintească. Ilie Cimpoi, poreclit în Larga Bricenilor Ilie Românul, era un fel de mentor al tuturor cetelor de urători din Larga, cunoscând rolurile și toate subtilitățile legate de vestimentația, măștile, mișcările plastice, acompaniamentul în reprezentațiile teatrale de la Anul Nou... Experiența teatrală de la Larga a lui Mihai Cimpoi a fost în calitate de interpret al rolului Căpitanului  în cea mai prestigioasă reprezentație teatrală din ajunul Anului Nou, Ceata/Banda lui Jianu. Era, cred, și un privilegiu pentru fiul lui Ilie Cimpoi, dar și o constatare, de către experimentatul părinte, că fiul are sensibilitate pentru acest limbaj sincretic – cuvânt, mișcare plastică, mizanscenă, transfigurare... Eșecurile, totuși, sunt mai spectaculoase și mai memorabile decât desfășurarea cuminte a întreprinderilor bine cumpănite.

Despre Ion Creangă și experiența sa de plugăraș știe o lume – o relatează Creangă însuși în Amintiri din copilărie,  remarcând și această realitate distonantă într-o ambianță sărbătorească, unde dominantă e poarta și ușa deschisă în fața cetelor de urători: „Odată, la un Sfântul Vasile, ne prindem noi vro câțiva băieți din sat să ne ducem cu plugul; căci eram și eu mărișor acum, din păcate. Și în ajunul Sfântului Vasile toată ziua am stat  pe capul tatei, să-mi facă și mie un buhai ori, de nu, batâr un harapnic.

– Doamne, ce harapnic ți-oi da eu, zise tata de la o vreme.  N-ai ce mânca la casa mea?  Vrei să te bușească cei nandralăi prin omăt? Acuș te descalț!” (Ion Creangă. OPERE, Volumul I, Chișinău, Literatura  artistică, 1989, p.242) La pericolul casnic – „nu cumva să-mi ieie tata ciubotele și să rămân de rușine înaintea tovarășilor” – se mai adaugă două personaje descurajante, două cumpene, două încercări: un „om hursuz și pâclișit popa Oșlobanu” și  „hapsâna de nevastă a lui Vasile-Aniței cu cociorva” (ibidem, p.243).

Creangă ilustrează  în câteva ipostaze atitudinea refractară a lumii la bogăția poetică a obiceiurilor. Un caz aparte e relatat de Teodor Burada în Istoria  teatrului din Moldova, când refractară și categorică în raport cu păpușarii ieșeni e chiar administrația locală, care a interzis practica de a umbla cu păpușile pe la casele oamenilor. Printre cei care au semnat petiția și cererea de revedere a acestei decizii a fost și Ion Creangă:„...jocul păpușilor a fost oprit în Iași, timp de mai mulți ani, până când, în luna decembrie 1879, după stăruința atât a lui Ioan Hangan, vestit păpușar, cât și a mai multor cetățeni, între cari era în primul loc și povestitorul Ion Creangă, primăria a încuviințat din nou jocul păpușilor” (Teodor Burada. Istoria  teatrului din Moldova. Chișinău, HYPERION, 1991, p.45).

Întrevăd o rudenie a ipostazei intrării în scenă  a tânărului Nică al lui Ștefan al Pietrei cu experiența teatrală a lui Mihai Cimpoi... Situația respectivă, înrudită întrucâtva cu cea crengiană, era legată de timpul... ploios, moloșag al ajunului de An Nou, când Ceata lui Jianu s-a nimerit pe drumul unde un camion s-a împotmolit în noroiul... larg. Săritori la nevoie cum erau, și-au pus umărul la camion, iar acesta, drept răsplată, i-a împroșcat abundent cu noroi, făcându-le veșmintele sărbătorești... necorespunzătoare. Ce mai ajun?...

De la lecțiile teatrale de acasă, inclusiv de la reprezentațiile stradale (pentru că nu se trece oarecum de la o casă la alta!), căpitanul Mihai Cimpoi a ajuns și la teatrul complex al lui Ion Creangă, dar și la motivul  globalizator, înaintea tuturor ambițiilor moderne de deschidere spre universalitate,  a mai vechiului slogan theatrum mundi –  alias, spectacolul lumii. Schelăria dantescă a Divinei comedii  și impactul operei ilustrului poet florentin asupra culturii române e o zăbavă teatrală a academicianului Mihai Cimpoi în anul aniversării  sale, când lumea se întreabă, firesc,  ce mai face?  Face bine mergătorul pe distanță lungă lărgeanul Mihai Cimpoi, pornit realmente – cu plinul – de acasă spre lume.

 

Profesor Adrian Dinu RACHIERU,

critic și istoric literar, eseist, prozator, România

 

Mânat de un „daimon lăuntric”, Mihai Cimpoi s-a dăruit scrisului şi scriitorimii, știind prea bine că în viesparul literaţilor nu va întâlni „îngeri estetici”. Că pledoaria sa pentru respectarea valorilor nu va bloca furia demolatorilor. „Personaj epopeic” fiind, îşi va purta prin lume „cicatricele”. Important e că Mihai Cimpoi a trudit pentru a închega o hermeneutică proprie: mitopo(i)etica. Şi că metoda, sub o inconfundabilă pecete stilistică, aglutinând evocări şi poeme critice, cultivând transdisciplinaritatea, a devenit cimpo(i)etică. Chiar volumele sale poartă titluri mitopoetice, literatura fiind „o rostire existențială a ființei”. Dar basarabeanul Mihai Cimpoi, „un uriaş blajin”, călător frenetic pe întinsurile românităţii, nu este doar ilustrul ambasador al unei Provincii. Nume de referinţă în câmpul criticii, eminescologul de la Chişinău, critic itinerant, reprezintă, se ştie, o autoritate, privind cu ochi avizat peisajul literar. Cum literatura română, după spusa călinesciană, „este una şi indivizibilă”, Cimpoi refuză basarabenismului condiţia de mediu diasporic. Cine a răsfoit densa O istorie deschisă (1998), consacrată tocmai literaturii basarabene, s-a putut convinge că doar o reconstituire „pompeiană”, dând seama de „succesiunea de reînvieri”, îngăduie priza la „fenomenul basarabean”, aflat la ceasul fericit al regăsirii de sine.

Temperamental, M. Cimpoi respinge excesele. Va elogia, fără rezerve, o întreagă tradiţie culturală fecundată de eminescianism; vede în marele poet (cel care se mărturisea: „în mine bate inima lumii”) modelul cultural cu adevărat demn şi deplânge, repetat, nepăsarea românească. Adică o ţară care, lăsată în voia valurilor, trăieşte cu faţa la trecut, dezinteresată parcă de propriu-i destin. Dar să nu uităm, M. Cimpoi are încredere în rolul coagulant al marginii, cu energiile ei neconsumate. Lumea basarabeană, brusc precipitată sub „logica istoriei”, dovedeşte o îmbucurătoare redeşteptare naţională. Scriitorii – observă eminescologul – au fost cei care au lansat „strigătul existenţial”.

Un titlu precum Cumpăna cu două ciuturi (Carte despre fiinţa românească) dezvăluia tocmai temperamentul său critic: un om cumpănit, vădind seninătate şi echilibru, descoperind trudnic acele „înţelesuri alunecătoare”, punând la lucru – în filiaţie eminesciană – „recea cumpănă-a gândirii”. Încât, în plin haosmos, glorificând descentrarea (o capcană existenţială, ne previne M. Cimpoi), nefixarea, vârtejul relativist – criticul fiinţează ca reper; iar truda sa sisifică, devenind Operă, în răspăr cu nestatornicia, zeflemeaua, trăncăneala ori voluptatea autodenigrării, probează că avem în academicianul de la Chişinău un neobosit constructor. Străbătând cu rost labirinticele drumuri ale vieţii, el reprezintă – exponenţial – nu doar o Provincie; Basarabia dilematică, după un lung exil interior, este încă un fragment desprins de întreg, încercând căznit a-şi recupera identitatea, limba şi valorile. Mihai Cimpoi exprimă, însă, românitatea, mişcându-se în orizont european (nu degeaba pornise în lume din Larga!), purtând orgolios, într-o istorie zbuciumată, valorile şi complexele noastre. Convins că românii din Est s-au salvat prin Eminescu, că lumea modernă trebuie să se ţină „pe credinţa în valori” într-o vreme în care asistăm la „înscăunarea arlechinilor”, academicianul face din argumentul cărturăriei chezăşia reuşitelor sale, mizând pe cuvântul dialogic şi grila fiinţială. Convins că omul eminescian caută principiile fundamentale, Mihai Cimpoi, explorând filonul, ne propune, titlu după titlu, cărți „adâncitoare”. La ceas aniversar, să-i dorim proaspătului „optzecist” sănătate, rodnicie și un fierbinte „LA MULȚI ANI!”

 

Nina CORCINSCHI, doctor habilitat în filologie,

director al Institutlui de Filologie Romană „B.P.Hașdeu”

 

Dincolo de-a fi autorul unei opere de redutabilă anvergură exegetică, Mihai Cimpoi  este și o personalitate  de o originalitate formidabilă. Generozitatea ideatică, risipită pe sute de prefețe și postfețe este completată și de o generozitate a omenescului în sens larg. Academicianul Mihai Cimpoi este o prezență tonică, empatică, mereu binevoitoare. Umorul care-i însoțește spectacolele de idei de la întâlnirile Institutului de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu”, sclipitoarea și neobosita prezență de spirit amprentează mereu orice eveniment la care este prezent. Stilul criticului este, ca și stilul omului-în-lume – inconfundabil și fascinant.

Ajuns la o vârstă a excelentelor împliniri, îi urăm colegului nostru sănătate și îndelungi bucurii literare și existențiale!

 

 

Ion Valer XENOFONTOV,

doctor în istorie, conferențiar universitar

Titanul zilelor noastre: Academicianul Mihai Cimpoi  

Motto: „Dacă o cultură, ca necesitate umană, devine destin,

pot spune că sunt un om de cultură devenit un destin”.

Mihai Cimpoi

 

Grigore Vieru zicea că de la B.P. Hasdeu încoace n-am mai avut asemenea personalități ca Mihai Cimpoi. Parcursă pe verticală și orizontală, biografia eminiscologului și filosofului culturii – Mihai Cimpoi – reflectă soarta intelectualului (mai bine zis, a „perioadei de teroare intelectuală”, „a risipei de talente”) din spațiul actual al Republicii Moldova, profund marcat de un exil interior și care tinde să-și modeleze continuu propriul destin. În opoziție cu realitatea acerbă, savantul este atras de geniul creativ, de aceea, a studiat în profunzime opera lui Eminescu („autorul emblematic”). Consideră că ne putem mântui doar prin cultură, „sub semnul călăuzitor al lui Eminescu”. Pentru foarte multă lume Universul Cimpoi este încă unul ascuns, misterios: urmează să-l studiem, să-l cunoaștem și să-l readucem în actualitatea recurentă….

Proximitatea dintre biroul academicianului Mihai Cimpoi (etajul 4 al Academiei de Științe a Moldovei) și Centrul de Studii Enciclopedice (etajul 5) a generat conexiuni intelectuale profunde. În permanență, cercetătorii studiilor enciclopedice vin să se consulte cu cărturarul, iar cărturarul era omniprezent printre lucrările enciclopedice distribuite în birourilor redactorilor de lucrări enciclopedice. Își amintește cu sarcasm de anii în care a activat în cadrul Redacției Enciclopediei Sovietice Moldovenești. Membru corespondent Andrei Timuș, presat de I.I. Bodiul, primul-secretar al CC al PCM, încerca să moldovenizeze Enciclopedia. Doar Cimpoi l-a convins că nu este cazul…

Viața privată și publică a lui Mihai Cimpoi, marcat de sintagma eliadeană – „Drumul spre centru” –, este una demnă de un film de Hollywood.

În anii studenției la Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Chișinău (1960–1965), într-un context excesiv de ideologizat, Mihai Cimpoi s-a autocultivat intens din literatură străină (care conținea un fond bogat de cărți românești) la „Femeia lui Lenin”, cum era numită Biblioteca Republicană „N.K. Krupskaia”, actuala Bibliotecă Națională a Republicii Moldova, spațiu considerat de eternul student „o lume sub formă de cărți”.

Odată Mihai Cimpoi a fost închis, din întâmplare, în bibliotecă o noapte. Cititor înflăcărat n-a dormit, ci a citit până dimineața, până la deschiderea instituției. Tot la bibliotecă, Mihai Cimpoi l-a descoperit pe criticul pattern G. Călinescu. Fascinația și tentația de a scrie frumos i-a format complexul Călinescu, care a reușit să-l depășească doar „printr-o îndelungată și profundă relecturare”.

Spre deosebire de Hemingway și Gogol, care scriau stând în picioare la un pupitru înalt sau Faulkner, care scria pe o mască de sudare, pentru Mihai Cimpoi locul de creație nu contează, elaborează lucrări unde nimerește: la bibliotecă, în tren, în birou, în prezidiu…

Cifra 13 are o semnificație aparte în viața cărturarului: a locuit în casa cu nr. 13 de pe strada 28 Iunie 1940, astăzi Vlaicu Pârcălab, a avut locul 13 în Congresul Deputaților Poporului al URSS și Parlamentul Republicii Moldova, care s-au dizolvat. În prezent, locuiește tot într-un apartament cu nr. 13, care a rezistat la cutremure…

Atunci când Mihai Cimpoi, consultant la Institutul de Filologie, din anumite motive obiective (lecturi în biblioteci, participări la manifestări științifice, stagii, interviuri etc.) lipsește de la serviciu, în edificiul central al forului științific suprem din Republica Moldova este mai trist, lipsește îmblânzitorul de cuvinte  – Mihai Cimpoi. Pastila de umor rafinat, îl face pe Cimpoi un creator de mediu benefic și creativ. Toate lumea se vrea mai aproape de enigmaticul Cimpoi, cuvântul Maestrului vindecă.

 

 

Profesor Mihai STAN, Președinte al Societății Scriitorilor Târgovișteni

Redactor-șef al revistei „Litere”, Director al Editurii Bibliotheca, România

 

Mihai Cimpoi – un târgoviștean în spirit

Personalitate proteică a culturii româneşti din totdeauna, membru de onoare al Academiei Române, membru titular al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, membru titular al Academiei Europene de Ştiinţe şi Arte, timp de două decenii preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova, preşedinte fondator al Centrului Academic Internaţional „Mihai Eminescu” din Chişinău, iniţiator al Congresului Mondial al Eminescologilor, preşedinte fondator al Asociaţiei Naţionale a Oamenilor de Creaţie din Moldova, Mihai Cimpoi – unul dintre cei mai importanţi critici şi istorici literari contemporani – este autor al unor opere de referinţă: O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia; Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic, ca să amintim doar două titluri dintre cele ale monumentalei sale opere.

Vicepreşedinte fondator al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni (2005), director al redacţiei din Chişinău a publicaţiei „Litere. Revistă lunară de cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni”, preşedinte, în ultimul deceniu, al juriului Concursului naţional de literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, academicianul Mihai Cimpoi este autor al mai multor cărţi de referinţă pentru cultura scrisă dâmboviţeană, culminând cu volumul de faţă.

Personalitate de prim-plan a culturii dâmboviţene, Cetăţean de onoare al oraşului Târgovişte, Doctor Honoris Causa al Universităţii „Valahia” din Târgovişte, Mihai Cimpoi a dăruit târgoviştenilor cărţile:  Prometeu şi Pandora. Eseuri despre Ion Heliade Rădulescu. Itinerar critic dâmboviţeano-basarabean (2006); Ion Heliade Rădulescu: panhymniul Fiinţei (2008); Grigore Alexandrescu: „însuflarea” fiinţării (2009); Vasile Cârlova: poetul „sufletului mâhnit” (2010); Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti: prefacerea firii (2011); Ion Ghica: amintirea ca existenţă (2012); Esenţa  temeiului. Istoria literaturii române pre­moderne la Târgovişte. Eseuri monografice (2013); Anatomia fiinţei. Şcoala literară şi artistică de la Târgovişte (2014); Elena Văcărescu, poeta „neliniştii divine” (2015); Anatomia fiinţei II. Promoţia de azi a Şcolii literare şi artistice de la Târgovişte. Medalioane în evantai (2016); Totul prezenţei în Litere sau cum am trecut Rub(r)iconul (2017); Cartea vieţii lui Eminescu (2018); Radu Petrescu, un flaubertian postmodern (2019); Petru Creția, epos, logos, eidos (2020); Titu Maiorescu și lumea noastră postmodernă (2020); Eminescu, lumea valorilor și noi (2021); 4 literați târgovișteni în creion luminos (Tudor Cristea, Mihai Stan, George Coandă, Victor Petrescu) (2021); Nicolae Dabija în două oglinzi critice (coautor Theodor Codreanu) (2022), toate apărute la Editura Bibliotheca din Târgovişte.

Enumerarea exhaustivă a titlurilor cărților lui Mihai Cimpoi apărute la Editura târgovișteană Bibliotheca, prezența cvasipermanentă în manifestările culturale prezente în Vechea Cetate de Scaun, prieteniile, afinitățile cu scriitorii reprezentanți ai Școlii de la Târgoviște, sunt tot atâtea dovezi că Mihai Cimpoi a devenit, în spirit, târgoviștean.

La acest onorabil popas al vieții, îi dorim academicianului Mihai Cimpoi multă sănătate și tradiționalul La Mulți Ani! 

 

Daniel CORBU, poet, publicist, Iași, România

 

Mihai Cimpoi sau mirabilele construcții critice ale farmazonului moldav

Când mi-a venit ideea să scriu despre criticul literar Mihai Cimpoi la prilej aniversar, am tresărit, înfiorându-mă. Poeţii vorbesc despre un critic sau altul mai mult sau mai puţin „dat în Paşte”, dar sunt de numărat pe degete cazurile în care au scris despre ei. Îmi vine în minte doar Arghezi care scria despre Eugen Lovinescu, tot cu un prilej aniversal. Pe loc mi-am spus că e o prejudecată ce trebuie depăşită şi că aş putea scrie cu egală bucurie despre Titu Maioresscu şi teoria formelor fără fond, căreia i-a dat înfăţişare, despre Eugen Lovinescu şi întreaga teorie a sincronismului unei literaturi, despre George Călinescu vizionarul, constructorul unui edificiu critic de izbitoare originalitate, despre Eugen Simion şi viziunea sa sintetică, despre criticul lucid, aureolat de riscul primei mize, Nicolae Manolescu, care mi-a fost şi profesor. Şi de ce nu, despre Mihai Cimpoi critic şi istoric literar, eseist şi filosof al culturii, un mare constructor şi nu un distrugător, un făuritor de sistem şi nu un creator de haos. Trebuie să mărturisesc că prin 1993, într-o discuţie purtată cu Doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga la Mănăstirea Văratec, autoritara şi spectaculoasa mea interlocutoare a spus răspicat: „cel mai mare critic literar român de azi este Mihai Cimpoi”. Pentru urechile mele obişnuite cu Simion, Manolescu şi Grigurcu, asta însemna o serioasă deviere de sens. De Mihai Cimpoi auzisem vag din cauza izolării şi sovietizării Basarabiei, adică nu-l încă citisem. Când am făcut-o, am avut revelaţia unui critic literar neinfestat ideologic, cu misie clară, marcat de destin, precum şi a celui mai profund eminescolog din România ultimei jumătăţi de secol. Afirmaţia e dovedită prin cărţile publicate pe distanţa de douăzeci de ani: Narcis şi Hyperion (1979), Spre un nou Eminescu (1993), Căderea în sus a Luceafărului (1993) şi, mai târziu, Eminescu, poet al Fiinţei (teza sa de doctorat) şi Esenţa Fiinţei – (mi)teme şi simboluri existenţiale eminesciene.

Ca om, Mihai Cimpoi este un farmazon moldav. Personaj epopeic, coborâtor parcă din rabelaisiana, arhipopulara Gargantua şi Pantagruel, Mihai Cimpoi e născut sub semnul poveştii, iar ursitoarele l-au împroprietărit cu un umor debordant, cu o plăcere şi o ştiinţă a calamburului care-i conferă magnetism şi fast spiritual ocrotitor. Tot ce întreprinde, se află sub semnul poveştii, umbrela ocrotitoare. Povestea-i tutelară, Mihai Cimpoi a simţit-o instictual şi nu era neapărat nevoie să citească zisa lui Forster, după care povestea e umbra oricărui gen literar. Convins că orice sistem/ univers (filosofic, poetic, critic) are la bază povestea, cu Mihai Cimpoi este gata să pui de-o petrecere spirituală. Pentru că acestui spadasin al spiritului umorul îi este şi apărare şi atac, iar lucrurile sale bine făcute (nu numai cele pornite şi întoarse la Eminescu), pun la încercare minţi de extremă inteligenţă.

Instituind în Basarabia sovietizată, ideologizată până la aproape de pierderea identităţii prin anii ’60 un nou tip de critică şi anume critica estetico-eseistică (primele cărţi, Disocieri - 1969, Alte disocieri  -1971, Focul sacru -1975, stau mărturie), Mihai Cimpoi va deveni repede unul dintre stîlpii culturii basarabene. Într-o perioadă în care critica ideologizată şi troglodiţii aserviţi făceau legi în cultura românească de acolo, spre disperarea celor autentici, Mihai Cimpoi se baza pe principii clare, pe operările estetice şi axiologice. El nu ascunde faptul că George Călinescu i-a fost idol şi magistru în demersurile sale. De altfel, prin 1975, în prefaţa la volumul Focul sacru, Mihai Cimpoi îşi definea clar liniile demersului său critic: „De la specificul artei până la cel al vieţii – iată drumul pe care trebuie să-l parcurgă criticul, fără a lua în consideraţie implicitele nuanţe dialectice...

Mihai Cimpoi este, fără doar şi poate, un apostol al criticii constructive, un „hermeneut de ţinută modernă”, cum ar spune C. Ciopraga, „un nou Călinescu al zilelor noastre”, cum ar spune Fănuş Băileşteanu. Spadasin neînfricat, el a avut de luptat cu ideile învechite, cu prejudecăţi păguboase, cu ideologiile înăcrite.

Nu există scriitor român reprezentativ despre care cel care a reabilitat ca nimeni altul eseul filosofic, în linia Ralea-Vianu-Noica să nu-şi fi dat cu părerea, să nu mai fi găsit o lumină pe care s-o pună în evidenţă. De altfel, criticul român, născut în Larga Hotinului în 1942, se erijează cu modestie într-un slujitor al „sfintelor firi vizionare”. Ni se face de bucurie să extragem din studiile monografice şi eseurile publicate de Mihai Cimpoi, de-a lungul a peste treizeci de ani, câteva idei catalogări/tuşe despre marile spirite diriguitoare de limbă şi simţire românească.

De multe ori în portrete Mihai Cimpoi dă impresia că zugrăveşte, că adaugă lumini pe o pânză, că orchestrează atent detalii care dau strălucire întregului, ca în cazul celui supranumit Ceahlăul literaturii noastre. Critic, istoric literar, eseist şi fiolozof al culturii, Mihai Cimpoi s-a simţit dator să ordoneze literatura scrisă în Basarabia de la începuturi până azi în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (1999), unde cititorul poate admira spiritul critic, judecăţile lucide, dicţiunea ideilor. Cartea de care vorbim e o mare construcţie în critica şi istoria noastră literară. Însuşi autorul spune: „Am preferat dintre metodele pe care le cunoaşte istoriografia modernă în valorificarea trecutului nu labirintul, ci catedrala, cu toate că materialul de construcţie poate fi uneori doar intuit”. Aşa încât, te întrebi dacă Mihai Cimpoi nu e cel ales să continue Istoria lui George Călinescu de la 1941 şi până astăzi.

Însă marea probă pentru un critic şi istoric literar român, proba olimpică, am spune, este Eminescu. Cîţi nu au trecut-o mediocru, cîţi compromiţător şi cîţi n-au trecut-o deloc! Mihai Cimpoi îşi pune în valoare toate datele de eseist şi filosof al culturii. Hermeneutul de înaltă clasă abordează opera eminesciană dintr-o perspectivă nouă, aceea a drumului către Fiinţă, o viziune, cum însuşi spune „impusă atât din interiorul culturii române, cât şi din orizonturile de aşteptare ale altor culturi”. „Cu Eminescu – afirmă Mihai Cimpoi – am obţinut o demnitate estetică pe care nimeni şi nimic n-o mai clinteşte din loc”. Cu Mihai Cimpoi – spunem şi noi – ne aflăm în faţa celor mai rafinate şi mai profunde exegeze critice, pentru că el, precum vechii cavaleri şi heralzi, nu ezită a se arunca în focul bătăliilor, având bucuria limpezirilor, a descoperirii de noi şi revelatoare sensuri, lucrând la flacăra conceptelor şi a ideilor tari.

La vârsta olimpiană de astăzi, să-l felicităm cu gândul pe acest truditor întru frumos şi bine, acum, când îl sărbătoresc până şi universităţile!

 

 

Doina DABIJA, redactor-șef al Săptămânalului „Literatura și Arta”

 

Stejarul Culturii

Despre Mihai Cimpoi s-a scris mult.

S-a scris despre Academicianul, Criticul, Eminescologul, preşedintele Uniunii Scriitorilor etc., dar despre Mihai Cimpoi – Omul, cred că încă nu s-au spus destule şi multe încă se vor spune. Pentru că nu este doar un simplu academician, dar şi un Academician al Bunătăţii, al Omeniei şi al Cumsecădeniei. Care nu lipseşte niciodată de la niciun eveniment, participă la numeroase festivaluri, emisiuni radio şi TV, fiind purtătorul de cuvânt al oamenilor de cultură din Basarabia și din Țară. Dar nici nu ştiu când reuşeşte să scrie, aşternând atâtea gânduri pe hârtie, cât alţii nu reuşesc într-o viaţă, năşind şi cărţile multor scriitori.

Iar articolele şi studiile sale, să recunoaştem, sunt citite de cele mai multe ori cu dicţionarul, pentru că acest mare eminescolog al timpurilor noastre, chiar dacă se întâmplă să și greşească vreun cuvânt, acesta nu se observă, fiind considerat de cititor – unul academic.

De aceea cred, că dacă aş afirma, că Mihai Cimpoi este un Mihai Eminescu al criticii literare româneşti, nu aş greşi, pentru că destinul acestui mare cărturar al Basarabiei este o întreagă și nemuritoare operă literară.

 

Firiță CARP, scriitor, jurnalist, editor, București, România

 

Un uriaș luptător

Deși îl cunoșteam din scrierile proprii, precum și din portretizările remarcabile pe care enciclopedistul hușean Theodor Codreanu i le-a făcut în lucrările dedicate, întâlnirea directă cu academicianul Mihai Cimpoi a fost o revelație. S-a întâmplat cu ani în urmă când, împreună cu regretații Nicolae Dabija Vasile Tărâțeanu, i-am avut oaspeți la Editura Detectiv Literar. Acel trio de neuitat a sporit cu strălucirea spiritului lumina magică a serii în care destinul ne adunase. Ne-am revăzut ulterior în mai multe rânduri, dar seara aceea mi-a rămas în suflet ca momentul descoperirii românismului în stare pură. Acelei triplete de aur i s-a rupt o aripă în martie anul trecut, prin plecarea atât de neprevăzută a lui Nicolae Dabija, iar despărțirea recentă de Vasile Tărâțeanu ne-a lăsat și mai săraci în avuția spirituală, luptei pentru identitatea și afirmarea ființei românești lipsindu-i vocile și temeritatea lor. Avem datoria să le păstrăm vie memoria și să le continuăm strădaniile pentru înfăptuirea idealurilor visate și în a căror împlinire au crezut.

Cu academicianul Mihai Cimpoi ne-am reîntâlnit la începutul primăverii acestui an, la Chișinău, cu prilejul omagierii unui alt mare român, compozitorul Eugen Doga. Așa cum muzica acestuia a cucerit portativele lumii, opera literară a lui Mihai Cimpoi s-a instalat confortabil în rafturile cu valori perene ale românismului. Neobosit luptător pentru ființarea noastră, academicianul Mihai Cimpoi este prezent deopotrivă în stânga și în dreapta Prutului, aprinzând ori întreținând flacăra iubirii de neam cu dragoste și tenacitate, verva sa molipsitoare fiindu-i armă la fel de puternică precum îi este scrisul. Spun asta cu toată convingerea căci, parcurgând o parte din creația sa, care mi-a fost la îndemână, și urmărindu-i itinerariile pe care le străbate sub stindardul românismului, mi-am dat seama de puternica-i personalitate. Cred că academicianul Mihai Cimpoi, prin tot ce a făcut și face pentru unitatea noastră și valorizarea moștenirii spirituale românești de pretutindeni și dintotdeauna, în toate planurile, este un uriaș luptător, continuator și deschizător de drumuri deopotrivă, lance și pavăză în bătăliile deloc ușoare pentru afirmarea și consolidarea identității neamului.

 

 

Mario Castro NAVARRETE,

traducător al operei Eminescu în limba spaniolă, Chile, domiciliat în Suedia

 

Am avut o fructuoasă colaborare cu academicianul Mihai Cimpoi, fiind invitat de câteva ori la prestigiosul Congres Mondial al Eminescologilor de la Chișinău. Sunt încântat să pot colabora în continuare cu Domnul academician  Cimpoi pentru extinderea în lumea hispanică a măreției operei lui Mihai Eminescu.

Desigur eforturile făcute de către academicianul Mihai Cimpoi sunt remarcabile în zona limbii române și nu numai, fiindcă sunt recunoscute în întreaga lume, mai ales în țările Americii Latine.

De acea, ]mi face deosebită plăcere să adresez Domnului Mihai Cimpoi cele mai sincere urări de sănătate la împlinirea frumoasei vârstei de 80 de ani.

La Mulți Ani, maestre!

¡Feliz cumpleaños Maestro!

 

 

Enrique J. NOGUERAS VALDIVIESO,

Universitatea din Granada, Spania

 

Sunt foarte bucuros să particip la aniversarea celor 80 de ani ai Academicianului Mihai Cimpoi, în ciuda distanței care mă desparte de el. O persoană atât de înțeleaptă și generoasă, căreia îi datorăm foarte mult toți cei care iubim poezia lui Eminescu. Am avut plăcerea să îl cunosc și să vorbim într-o scurtă vizită în 2015, în călătoria mea de neuitat în Moldova, și din acel moment mi-l amintesc mereu cu afecțiune și simpatie. Îi urez din toată inima mult succes și satisfacții atât profesionale, cât și personale în această nouă decadă pe care o inițiază.

La Mulți Ani, Domnule Mihai Cimpoi!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Categorie:
Cuvinte-cheie: